Nu sunt analist politic, nici istoric, nici psiholog, nici “formator de opinii”. Sunt doar un Maestru de Qigong. Ştiu câte ceva din istoria omenirii , din istoria acestei “arte a prelungirii vieţii” – Qigong. Aşadar, mă preocupă, de peste 45 de ani, găsirea şi punerea în practică a celor mai avansate tehnici de creştere a longevităţii Omului. Universul Creator mi-a transmis nenumărate mesaje privind aceste tehnici, pe care le împărtăşesc cu braţele deschise tuturor celor care doresc să le afle şi să le aplice. Poate că aşa am fost promovat în rândul Marilor Meştri ai lumii. Şi, poate că de aceea îndrăznesc să analizez ceeace se întâmplă actualmente în lume, în contrast cu ţelurile mele. Trăind într-un Univers dual, în care nu putem separa Yin-ul de Yang, pot să înţeleg că, de cealaltă parte a gândirii mele, se află aceia care nu îşi doresc o omenire peste care să domnească pacea, buna înţelegere, toleranţa, compasiunea, într-ajutorarea şi adevărata Credinţă.
De multă vreme se vorbește despre antisemitism. Dar, ce spune istoria despre semiți?
Biblia scrisă de iudei, adoptată atât de creștini, cât și de musulmani, ne spune că fiul cel mare al lui Noe, pe nume Sem a avut ca urmaș pe Abraham; acesta, la rândul său, a avut doi fii: Isaac(sau, Israel) și Ismael. Astfel, Abraham rămâne părinte, atât al evreilor cât și al arabilor – principalele etnii vorbitoare de limbi semitice, alături de maltezi, etiopieni și aramei(libanezi, sirieni și kurdistanezi) care vorbesc neoaramaica. Termenul semit a fost folosit pentru prima dată în anul 1781 de către istoricul german August Ludwig von Shlözer, care s-a inspirat din genealogia popoarelor, așa cum se afirmă în Biblia iudaică.
Într-un mod ciudat, în Europa secolului XVIII termenul semit a rămas atribuit doar evreilor, ignorându-se faptul că și alte etnii fac parte din această categorie!…
CUM A ÎNCEPUT DIASPORA EVREILOR
Cel mai probabil, faptul că evreii au fost cei care s-au opus cu mai multă înverșunare și eroism în luptă ocupației înrobitoare și umilitoare impuse de romani. Împinși de dorința eliminării motivării religioase a evreilor, romanii conduși de împăratul Titus au hotărât distrugerea Ierusalimului, în anul 72 d.Hr., încercând să facă uitată denumirea Palestinei drept ”țara Sfântă”. Apoi, în anul 132, împăratul Hadrian, punând capăt rebeliunii evreiești condusă de Simon Bar Kochba, decide construirea unui nou oraș – Aellia Capitolina – care să înlocuiască Ierusalimul și conceptul religios iudaic - o religie monoteistă. Tot atunci, împăratul a dat ordin ca evreii să părăsească această localitate și regiune, interzicându-le definitiv prezența. Acest eveniment a constituit începutul diasporei evreiești.
Sursele istorice afirmă că diaspora a însemnat răspândirea evreilor în multe părți ale lumii, cu precădere în Europa, America de Nord și America de Sud.
Tradițional, evreii fuseseră organizați în 12 triburi, având drept lideri pe cei 12 fii ai lui Iacov. Un mare număr de migratori evrei s-au stabilit pe teritoriul actual al Ucrainei, alcătuind astfel cel de-al ”13 trib”. Membrii acestui nou trib nu erau doar evrei sau semiți originali, ci, adepți ai religiei mozaice (denumirea religiei amintește de fondatorul său Moise – primul lor profet). Să ne amintim că Iacov= cel ce se luptă cu Dumnezeu, primise numele de Israel după ce a avut visul în care se lupta cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu i-a dezvăluit că el era descendent al lui Avraam și că va avea 12 fii. Biblia spune că dintre cele 12 triburi, cel al lui Levi a primit sarcina de a fi păstrătorul Legii, adică preoții poporului lui Israel.
ORIGINEA ANTISEMITISMULUI
Termenul de antisemitism face referire la o atitudine ostilă de ordin educațional, politic, social și religios îndreptată doar împotriva evreilor. Altfel spus, este o formă de rasism, de xenofobie și de intoleranță etnico-religioasă, fiind considerată de mulți drept cea mai veche ură din lume. Rămași pe teritoriul Palestinei, arabii - deși, tot semiți! - nu au căzut pradă antisemitismului, lumea europeană uitând de originea lor comună cu a evreilor.
Nefiind implicați în lupta pentru supraviețuire etniei, așa cum au fost nevoiți să o facă evreii.
În Europa, în timpul Evului Mediu, edictele le interziceau evreilor să aibă cetățenie, să dețină terenuri, să se căsătorească cu creștini, să servească în guvern și să se alăture diferitelor bresle meșteșugărești. În această perioadă au apărut o serie de stereotipuri despre evrei, inclusiv mitul conform căruia aceștia ar avea coarne și că sunt lacomi și avizi de bani, credință exprimată de William Shakespeare prin personajul Shylock din „Neguțătorul din Veneția”. Așa s-a născut mitul conform căruia evreii se angajează în crime rituale care au dus la defăimarea sângelui, ei fiind acuzați că folosesc sângele copiilor creștini pentru a face matzah (pâine nedospită care face parte din tradiția religioasă evreiască). În secolul al XIX-lea, fenomenul de antisemitism a căpătat o latură distinctă rasială, în special în perioada nazistă. Propaganda nazistă îi prezenta pe evrei ca fiind diferiți din punct de vedere biologic de europenii albi și posedând caracteristici fizice revelatoare, inclusiv nasuri mari și păr creț, gros.
Convingerea lui Adolf Hitler că evreii erau inferiori din punct de vedere rasial și că reprezentau o amenințare pentru sângele pur al arienilor a inspirat Legile de la Nürnberg din 1935, care interziceau sexul și căsătoria între evrei și germani și le interziceau evreilor să-și ia cetățenia germană. Ura rasială față de poporul evreu, înrădăcinată în conspirații întunecate referitoare la puterea și dominația evreiască, a dus la uciderea a peste șase milioane de evrei în Europa, se precizează pe site-ul www.myjewishlearning,com. Termenul propriu-zis de antisemitism a apărut în anul 1879 și îi este atribuit jurnalistului german Wilhelm Marr (1819-1904). Acesta credea că evreii erau diferiți din punct de vedere rasial de germani și nu puteau fi niciodată asimilați în cultura germană. Potrivit unor relatări însă, ura față de evrei ar data chiar din perioada creștinismului timpuriu, când oamenii îi acuzau pe evrei că ar fi responsabili de uciderea lui Iisus Hristos, o viziune care a rămas doctrină catolică până în 1965. Aceasta, în ciuda faptului că aceia care l-au schingiuit, biciuit , fixat cu piroane pe cruce și batjocorit, până și-a dat duhul, au fost soldații romani, din ordinul guvernatorului roman Pilat. Timp de sute de ani, ideile antievreiești și-au făcut loc în scrierile unora dintre cei mai proeminenți și mai des citați gânditori creștini din istorie, printre care Sfântul Augustin, Martin Luther și Toma d’Aquino.
CONFLICTUL DINTRE PALESTINIENI ȘI EVREI
...datează, cu pauze, din anul 1975. Totul a pornit de la înființarea Statului Israel într-o Palestină dominată de populație arabă, la finele celui de-al Doilea Război Mondial. De atunci și până acum nu au fost găsite soluții pentru stingerea conflictelor.
Nu este însă o noutate. Conflictele dintre israeliți și palestinieni sunt o tradiție sumbră de aproximativ șapte decenii și jumătate. De altfel, întreaga existență a celor două populații, încă din anii
'20, ai secolului trecut, a fost marcată de conflicte, fie mocnite sau sporadice, fie de anvergură, cu multe pierderi de vieți omenești. Totul a început la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial atunci când, cu acordul Organizației Națiunilor Unite(ONU) a fost creat Statul Israel, pe teritoriul Palestinei, o zonă cu populație majoritar arabă.
Propriu-zis, Israelul modern s-a născut în urma demersurilor făcute de liderii și intelectualii comunităților evreiești din Europa, în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX. De fapt, Israelul de astăzi, își are originile în mișcarea sionistă de la finele secolului al XIX-lea din Rusia. Termenul de Sion vine de la Muntele Sion, nucleul regatului lui David în Israel.
Sionismul era o mișcare politică și culturală ce presupune emanciparea comunităților evreiești din Europa, cu precădere, și crearea unui stat național evreiesc pe teritoriul fostelor regate antice ale lui Iuda și Israel, din zona Orientului Apropiat.
Mișcarea sionistă a apărut și în urma persecuțiilor etnice și religioase îndurate de comunitățile evreiești în perioada accelerării naționalismului european. În anul 1896 jurnalistul evreu Theodor Herzl publica un pamflet politic, „Statul evreiesc”, prin care argumenta necesitatea întemeierii unui stat național evreiesc, în Palestina (considerată a fi tărâmul promis de Dumnezeu evreilor, în Vechiul Testament), tocmai pentru a-i proteja pe evrei de anti-semitismul care lua amploare.
Herzl, care a devenit și lider al mișcării sioniste considera că evreii moderni sunt urmașii israeliților și macabeilor antici, din Vechiul Testament, iar întemeierea unui stat evreiesc, în Palestina, ar semnifica reîntoarcerea pe pământurile strămoșilor. În aceeași perioadă, adică finele secolului XIX, Palestina se afla, însă, sub control otoman. De altfel, acest teritoriu, trecuse de la un imperiu la altul, timp de aproape două milenii și era locuit de o populație majoritar arabă dar și de o minoritate evreiască.
În ciuda demersurilor lui Herzl, cum era de altfel de așteptat, autoritățile otomane, au refuzat întemeierea unui stat evreiesc în Palestina. Vedem și acum atitudinea extrem de ostilă Israelului a președintelui turc Recep Erdogan. Cu toate acestea, Palestina, devenise o țintă predilectă pentru tot mai mulți evrei care fugeau de naționalismul european. După eșecul Revoluției din 1905, din Rusia, tot mai mulți evrei ruși au început să migreze în Palestina. În anii următori, sute de mii de evrei continuau să migreze în teritoriile palestiniene.
Până aproape de finele Primului Război Mondial, comunitățile evreiești și populația arabă au conviețuit sub administrație otomană. În anul 1917, Imperiul Otoman se prăbușea. Palestina a trecut sub control colonial britanic. În același an, Marea Britanie a elaborat „Declarația Balfour” prin care se recunoștea stabilirea unei patrii naționale pentru evrei în Palestina. Declarația Balfour a fost autorizată de Liga Națiunilor, în 1922.
Populația arabă, în rândurile căreia se născuse un sentiment național palestinian, s-a opus vehement stabilirii unui stat evreiesc în Palestina. Cu toate acestea, sub stăpânire britanică, comunități întregi de evrei, speriați de răspândirea extremismului de dreapta în Europa continuau să migreze în Palestina. La un moment dat, speriați că ar putea să-și strice relațiile cu statele arabe sau cu populația arabă, britanicii au încercat să limiteze afluxul de evrei în Palestina. În acest sens, au manipulat lucrurile, determinând un submarin sovietic (SC-213) să torpileze vaporul ”Struma” și să facă 769 de victime. Un singur supraviețuitor evreu a reușit să ajungă în Palestina, David Stoliar de 19 ani; el a fost cel care a relatat presei avatarurile prin care trecuseră evreii de pe vas și ostilitatea autorităților turce și a celor britanice. Cu toate acestea, migrația evreilor din Europa nu a putut fi stăvilită.
Începând cu anul 1929, între comunitățile de evrei și arabi palestinieni au început conflicte sângeroase. Uneori atacurile atât ale evreilor cât și ale palestinienilor se îndreptau împotriva autorităților britanice, cerând independența politică.
Importantă a fost revolta arabilor palestinieni din 1936, care nu vedeau cu ochi buni intențiile britanicilor și americanilor de a împărți Palestina între evrei și arabi. La rândul lor, evreii au organizat numeroase acțiuni și sabotaje împotriva britanicilor, pe care-i acuzau de trădare a cauzei sioniste. Conflictul deschis între evrei și arabi avea să izbucnească, în Palestina, după Al Doilea Război Mondial.
Inițial Departamentul de Stat al Statelor Unite a fost reticent la înființarea unui stat în sine evreiesc, în Palestina. Mai precis, Departamentul de Stat a recomandat ca Palestina să fie divizată în provincii arăbești și evreiești dar nu în state de sine stătătoare. Și asta în condițiile în care membrii Departamentului de Stat se temeau ca nu cumva arabii, decepționați de această decizie a marilor state vestice să treacă în tabăra sovietică. În plus, se temeau și de posibilele restricții privind aprovizionarea cu petrol din zona arabă.
În ciuda recomandărilor Departamentului de Stat, datorită lobby-ului făcut de evrei în Congres, președintele Harry Truman a recunoscut independența și formarea Statului Israel. Noul stat Israel a primit mai mult de jumătate din Palestina, deși populația evreiască era mai mică decât cea arabă, din această regiune. Arabii palestinieni au primit Cisiordania și Gaza. Hotărârea avea drept rațiune faptul că migrația evreilor din toată diaspora nu se terminase încă.
Ierusalimul era organizat conform rezoluției 181 a ONU care prevedea divizarea Palestinei într-un stat arab și unul israelian, creându-se o zonă demilitarizată sub control internațional. După 10 ani locuitorii orașului urmau să decidă de partea cui treceau.
Rezoluția 181 nu a făcut decât să inflameze spiritele. De fapt a făcut ca tensiunile din Palestina să explodeze. Încă dinaintea retragerii autorităților britanice în 1948, sioniștii au fost nevoiți să lupte contra gherilelor palestiniene ale lui Al Husseini.
Situația a ajuns să se complice încă din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Mulți evrei au început să intre ilegal în Palestina pe fondul Holocaustului din Germania dar și din alte state europene.
După război, supraviețuitorii Holocaustului dar și mulți alți evrei veniți din state intrate în blocul comunist, au început să ajungă în Palestina. Tensiunile creșteau de la o zi la alta. Mai mult decât atât, în anul 1947, depășiți de situația din Palestina, britanicii au decis să predea mandatul asupra acestui teritoriu.
Statele Unite și URSS două state care împărțeau efectiv lumea în sfere de influență, prefigurând Războiul Rece, au hotărât susținerea înființării unui stat evreiesc în Palestina. Sau, mai precis, împărțirea Palestinei în două, între un stat evreiesc și unul arab. În anul 1948, pe data de 14 mai, era proclamată declarația de independență a Statului Israel. Era, practic, actul de naștere al Israelului de astăzi.
Mai apoi, a doua zi după înființarea oficială și proclamarea independenței statului Israel, cinci state arabe au început pregătirile pentru invadarea noii țări. Arabii nu s-au împăcat niciodată cu decizia ONU de a crea un stat evreiesc. Pe 15 mai 1948, trupe ale Irakului, Iordaniei, Egiptului, Libanului și Siriei au atacat Israelul.
Trupele israeliene inferioare numeric și prost echipate dar, beneficiind de niște strategi militari străluciți, au reușit să țină piept invaziei. Israeliții au profitat de divergențele dintre statele arabe și proasta lor coordonare. În plus, evreii au primit și ajutor străin, în armament și piese de aviație. În special din partea URSS, prin intermediul Cehoslovaciei comuniste. În urma conflictului, Cisiordania a fost ocupată de Iordania, iar Gaza de către Egipt. De cealaltă parte, Israelul a reușit să ocupe teritorii din statul arab din Palestina. Au urmat alte și alte războaie până astăzi.
PÂNĂ AICI, ESTE ADEVĂRUL DESPRINS DIN DOCUMENTELE ISTORICE
Iată că, din nou, conflictul arabo-israelian se aprinde, luând forme extrem de sângeroase. Starea de război a fost declanșată de atacul terorist nemilos al grupării Hamas asupra a sute de civili – bătrâni, bărbați, femei, copii - din 7 octombrie 2023.
Poate ar fi util să facem o scurtă trecere prin …
CALENDARELE TRADIȚIONALE EBRAIC ȘI ARAB
Mulți dintre contemporanii noștri, ca de altfel și oameni ai secolelor XVIII, XIX și XX, au cerut explicația faptului că, în Biblie se vorbește despre personaje care au atins vârste de 800-900 de ani, în vreme ce oamenii acestor vremuri nu au atins nici măcar suta de ani de viață. Datele furnizate de cronicari ai diverselor epoci ne arată că în antichitate au existat și cazuri de persoane care au depășit vârsta de 100 de ani, deși anticii greci și romani se mirau despre cei care atingeau vârste de peste 50 de ani. Perioada evului mediu european se remarcă printr-o longevitate foarte scăzută, datorată unor concepte greșite despre igiena personală. Să ne amintim că la curțile regale ale marilor puteri, nobilii, în frunte cu regii și împărații, foloseau perucile și scărpinătoarele de cap, determinate de prezența păduchilor și a mizeriei din părul ce nu era spălat niciodată. Spre deosebire de europeni, asiaticii au acordat mai multă atenție igienei individuale și medicinii tradiționale. O anecdotă lansată la începutul secolului XX spune că celebrul scriitor și publicist eglez Aldous Huxley a fost întrebat de unul dintre cunoscuții săi ce crede despre faptul că personajele din Vechiul Testament au trăit până la 900 de ani. El ar fi răspuns: deoarece, între timp, medicina a avansat foarte mult. Și, într-un fel, avea dreptate… Medicina europeană a progresat foarte lent, făcând abstracție totală de mult mai avansata medicină Orientală. Doar, avansul extrem de galopant al tehnologiei, din anii secolului XX, a făcut ca medicina occidentală să capete cunoștințe și metode de investigare și terapeutice mult mai eficiente și bazate pe aportul inestimabil al inginerilor, fizicienilor și tehnicienilor. Abia de atunci putem vprbi despre o educație sanitară și de igienă efectuată de statele occidentale.
Calendarul evreiesc
Contrar unor păreri greşite - o spun, în cunoştinţă de cele afirmate, cei ce sunt unși(hirotoniți) cohen -. evreii nu calculează timpul de la Crearea lui Adam. Din două motive simple.
1, Nimeni nu ştie cu precizie când a creat Dumnezeu pe Adam. Omul fiind nemuritor fără păcat şi fără moarte. nu a avut preocupări de a consemna timpul prin semne, texte, sau imagini.
2. Trecerea timpului se calculează doar de la izgonirea din Grădina Edenului, când omul a simţit ca un pericol această scurgere a timpului. Un pericol pandemic asupra întregii sale specii, devenită una de muritori...
- Şi mai este un aspect: de la Adam la Noe, este lumea veche, când Pământul avea altă înclinaţie a axei polilor. Iar viteza de rotaţie a Pământului era alta. Există referiri în Torah că ziua pe Pământ ar fi durat mai mult de 24 de ore actuale. În jurul perioadei Potopului lui Noe a urmat o accelerare a rotației Pământului, durata zilei, având şapte ceasuri (lumină) şi şapte ceasuri jumătate noapte(întuneric) apoi a crescut la rotaţia actuală de 24 de ore cu 1 rotaţie pe 1 grad orbital şi cu patru anotimpuri. Dovada: oamenii nu au mai avut vieţi matusalemice de 900 de ani. Maximul vieţii era de 120 ani şi media de 80 de ani. Motiv pentru care evreii nu riscă gafa de a calcula un timp foarte greu de apreciat, cu multe echivalări şi actualizări. Ar fi fost atât de greoi şi complicat, încât evreii ar fi riscat ridicolul şi nimeni nu ar mai fi utilizat calendarul Bibliei.
Calendarul ebraic fiind luni-solar, are SÂMBĂTA ca zi de odihnă din două motive astronomice.
- Pământul şi satelitul său încheie o rotație completă în şapte zile, şi în fiecare sâmbătă Pământul este cu faţa aliniată spre centrul Galaxiei
- Satelitul natural al Pământului – Luna - îşi încetineşte Sâmbăta rotaţia sa încât ziua lunară este mai lungă decât celelalte zile . influenţănd pământul (fertilitatea, seismele, mareele și chiar comportamentul uman). Practic, Luna creează senzaţia de zi lumină lungă şi odihnă, moleșeală activă.
Calendarul Evreiesc socotește scurgerea timpului de la Potopul lui Noe, mai precis de când Dumnezeu a încheiat Legământ cu Omenirea şi preferențial cu Sem strămoșul semiților, (eveniment corespunzător zilei de 7 Octombrie 3761 î.Hr.) şi e luni-solar = Lunar-Solar, adică pune de acord anotimpurile cu fazele Lunii. (Calendarul Creştin e Solar / corelează anotimpurile cu mişcarea aparentă a Soarelui iar Calendarul Musulman e Selenar/Lunar, adică bazat pe fazele Lunii).
- În Calendarul Evreiesc, în anii embolismici (anii care au 13 luni) se introduce înainte de luna 12 (care are 29 zile) o lună suplimentară
- O zi a Calendarului Evreiesc începe odată cu apariţia stelelor pe cer şi se încheie în seara următoare, odată cu apariţia stelelor pe cer (perioada dintre apusul Soarelui şi apariţia stelelor este considerată în dubiu, fiind definită ca zi şi noapte deopotrivă). Fiecare lună a Calendarului Evreiesc începe când apare Luna nouă pe cer, la o periodicitate de aproximativ 29 de zile şi 12 ore. În ciclul metonian de 19 ani lunisolari = Lunar-Solari, 7 din ei conţin 13 luni (al 3-lea an, al 6-lea an, al 8-lea an, al 11-lea an, al 14-lea an, al 17-lea an şi al 19-lea an) iar restul de 12 ani au 12 luni. Calendarul Evreiesc are o întârziere de 1 zi la fiecare 219 ani.
- Zilele săptămânii sunt desemnate de numere, doar cea de-a șaptea zi – sabbatul – poartă diverse nume (sabbatul începe la apusul zilei de vineri şi se încheie la apusul zilei de sâmbătă).Cu toate că determinarea zilelor calendaristice are ca punct de plecare mișcarea Pământului în jurul Soarelui, lunile calendarului sunt calculate după mișcarea Lunii.
În cadrul Calendarului Evreiesc trebuie menţionate 3 particularităţi:
• Există 2 luni care sunt declarate ca fiind prima lună a anului: luna 1, care este prima lună a anului religios (toamna) şi luna 7, care este prima lună a anului civil (primăvara)
• Din motive practice religioase, Anul Nou religios nu cade niciodată în zilele de miercuri, vineri sau duminică
• În anii embolismici (anii care au 13 luni) se introduce înainte de luna 12 (care are 29 zile) o lună suplimentară de 30 zile
Să ne amintim că invazia teroristă din toamna anului 2023 a avut loc exact în ziua de 7 octombrie!!!
Ce interpretare putem da acestei ”coincidențe”?
Având în vedere că și calendarul musulman are același punct de începere a înregistrării Timpului, am putea crede că liderii palestinieni, inițiatori ai acelui act sângeros, au considerat că acea dată ar fi începutul unei numărători inverse a existenței statului Israel, adică: încep-utul sfârșitului!
Tot atât de bine, am putea crede că teroriștii au luat această dată drept momentul de început al supremației victorioase a arabilor asupra...fraților – urmași ai aceluiași tată Avraam, originari, cu toții ai neamului lui Sem.
Războaie fratricide au existat de-a lungul istoriei omenirii dar, ele nu au adus decât crime, și distrugeri ale unor valori ce nu au mai putut fi recuperate niciodată.
De fapt, s-a dovedit că această dată a devenit începutul unor încleștări care au dus la multe mii de victime nevinovate. Vedem câte victime au căzut pradă replicii militare a Israelului în Gaza.
În studiul de mai sus, am încercat să mă folosesc de informațiile istorice considerate a fi credibile. Pentru că, în calitate de Mare Maestru Internațional și în virtutea eticii impuse și nescrise a unui Maestru veritabil, nu am aprobat niciodată rezolvarea neînțelegerilor prin violență și propagare a urii între oameni, popoare sau religii. Există un singur Mare Creator: UNIVERSUL. Indiferent de diversitatea formelor în care Creatorul se manifestă, sau este numit, rămâne valabilă legea ”unității în diversitate”. Religiile, indiferent de diversitatea lor, nu diferă decât prin denumirile acordate Creatorului Suprem și manierele prin care îi îndeamnă pe credincioși la pace, toleranță, bună înțelegere și iubire. De fapt, aceasta este calea supraviețuirii speciei umane și a progresului său.
Cursa neîntreruptă (decât, aparent!) a fabricanților de arme, din ce în ce mai sofisticate și devenind tot mai amenințătoare la adresa existenței vieții pe această minunată planetă, nu ne poate duce decât la distrugerea tuturor valorilor create până în prezent și plănuite într-un viitor ce pare tot mai nesigur!
Ca vechi practicant și maestru de arte marțiale (judo și karate Kyokushinkai), mi-am însușit și aplicat principiul cu cât ești mai puternic, cu atât mai mult vei evita provocările la a lupta și distruge un adversar. Subliniez că stilurile tradiționale de karate impun ca, înaintea declanșării unei lupte, să iei poziția de luptă cu pas înapoi(!!!) - un mesaj tacit către adversar precum că îi dai șansa de a renunța la o confruntare periculoasă pentru ambii combatanți.
Acest mesaj ar trebui să îndemne părțile unui conflict la discuții și negocieri reciproc avantajoase.
Este datoria mea – ca Maestru Internațional – să mă pronunț împotriva cultivării urii, violenței și războaielor!
Adrian Florea
Mare Maestru Internațional de Qigong
Doctor de Medicină Naturală(World Organization for Natural Medicine)
SIFU 2 – Academia Nord-Americană de Arte Marțiale și Qigong
Maestru Feng Shui
