O SCURTĂ ISTORIE A OMULUI INTELIGENT
Luând în considerare concluziile celor mai mulți cercetători științifici din domeniul paleoantropologiei și nu numai, ar trebui să credem că apariția ”Omului inteligent”(Homo sapiens) s-ar fi petrecut în urmă cu circa 300.000 de ani. Aceasta, fiind precedată de un lung șir de peste 1,2 milioane de ani de evoluție a speciilor umanoide, până s-a ajuns la nivelul actual al dezvoltării creierului, care a despărțit Omul de restul vietăților de pe Pământ. Dovezi arheologice, studiate cu cele mai moderne mijloace de cercetare științifică, arată că Omul a început să-și manifeste dotarea cu un număr tot mai mare de neuroni încă de acum 2,4 milioane de ani, prin capacitatea de a crea unelte din piatră și din oase.
Utilizarea uneltelor a fost interpretată ca un semn al inteligenței și s-a teoretizat că utilizarea uneltelor a stimulat anumite aspecte ale evoluției umane, în special expansiunea continuă a creierului uman. Paleontologia nu a explicat încă extinderea acestui organ de-a lungul a milioane de ani, în ciuda faptului că era extrem de solicitant în ceea ce privește consumul de energie. Creierul unui om modern consumă aproximativ 260 kilocalorii pe zi, o cincime din consumul de energie al corpului în stare de repaus.
Momentul exact când primii oameni au început să folosească uneltele este dificil de stabilit, deoarece cu cât sunt mai primitive aceste unelte (de exemplu, pietre ascuțite) cu atât este mai dificil de decis dacă acestea sunt obiecte naturale sau artefacte umane. Există dovezi că australopitecii (acum 4 milioane de ani) ar fi putut folosi oase frânte ca unelte, dar acest lucru este încă în dezbatere în lumea științifică
Homo Sapiens s-a dovedit a fi cel mai avansat dintre toate speciile de Homo Erectus în ceea ce privește creativitatea, dând naștere în permanență unor tehnologii tot mai avansate. Și, iată că, în urmă cu aproximativ 30.000 de ani, gândirea tot mai profundă și meditativă a noului Homo Sapiens începe să înțeleagă dependența omului de natură, de forțe supraomenești ce pot schimba cu ușurință soarta comunității din care făcea parte: Forța Divină – subiect al apariției credințelor religioase.
În cea mai mare parte a evoluției umane, oamenii trăiau în mici grupuri nomade practicând stilul de viață de vânător și culegător. Apariția religiilor organizate și complexe poate fi urmărită în perioada când oamenii și-au abandonat stilul lor de viață nomad de vânător-culegător pentru a începe în perioada neoliticului: agricultura.
Oamenii au început domesticirea culturilor și animalelor în jurul anului 10.000 Î.Hr., în principal, în Orientul Apropiat. Dar, în ciuda imposibilității comunicării, s-a întâmplat același lucru în mai multe locuri de pe Terra. Inventarea agriculturii în timpul revoluției neolitice, a fost un eveniment major din istoria umană. Productivitatea crescută oferită de agricultură și siguranța relativă a supraviețuirii oferită de surplusurile de hrană au permis acestor comunități să se extindă. Producția de recolte a dus la apariția primelor sate, căpetenii, state, națiuni și imperii. Societățile născute din revoluția neolitică erau caracterizate prin densitate mare a populației, diversificare complexă a forței de muncă, economii de schimb, administrații centralizate și structuri politice, ideologii ierarhice și sisteme de cunoaștere depersonalizate.
Cele mai vechi dovezi ale ideilor religioase datează de câteva sute de mii de ani din paleoliticul mijlociu și inferior. Arheologii se referă la înmormântări aparent intenționate săvârșite de arhaicul Homo Sapiens chiar și acum 300.000 de ani ca o dovadă a unor idei religioase. Alte evidențe de idei religioase includ vestigii simbolice din mijlocul Epocii de Piatră din siturile arheologice din Africa. Totuși, interpretarea vestigiilor paleolitice timpurii, cu privire la modul în care acestea se relaționează la ideile religioase, rămâne controversată. Dovezile arheologice din perioade mai recente sunt mai puțin controversate. O serie de vestigii din Paleoliliticul Superior (circa 50,000-13,000 î.Hr.) sunt în general interpretate de oamenii de știință ca reprezentând idei religioase. Exemple de relicve din Paleoliticul Superior asociate cu idei religioase includ omul leu, figurine ale zeiței Venus, picturi rupestre din peștera Chauvet și ritualul sofisticat de înmormântare de la Sungir. Ceea ce ne spune că Homo Sapiens și-a dezvoltat gândirea religioasă încă din acele vremuri.
Dar, apariția ritualurilor religioase a fost gândită și concepută de vechii șamani, membri ai vechilor comunități tribale care dispuneau de capacități extrasenzoriale superioare semenilor lor. Aceștia au înțeles semnificațiile profunde ale imaginilor, gesturilor și sunetelor ordonate într-un anume fel, pentru a spori comunicarea subtilă a credincioșilor cu Universul Divin atotputernic.
Alegerea unor culori, sau combinații cromatice în îmbrăcămintea participanților la ritualurile de adresare către Forța Supremă avea la bază mesajul de frecvențe vizibile din spectrul luminii, care să-i repună pe oameni în armonie cu mediul în care își duceau viața(este cunoscută astăzi cromoterapia – metode de terapie a unor afecțiuni prin intermediul diverselor culori). De altfel, regăsim această artă a mesajului, ca precursoare a apariției scrierii, în desenele rupestre descoperite în multe peșteri din lume, iar limbajul formelor și culorilor, se constată - în mod surprinzător - este același pe tot cuprinsul planetei(!!). Primii care au făcut tranziția de la picturile rupestre la utilizarea desenelor pentru a crea un sistem de comunicare srisă au fost egiptenii, ale căror hieroglife au fost descifrate abia în 1822 de către celebrul egiptolog francez Jean-François Champollion.
Dar ritualurile erau însoțite și de texte și interjecții rostite de credincioși – pe care le putem asocia cu noțiunea de rugăciune – prin care se adresau Divinității. Acestea alcătuiau alte înșiruiri de frecvențe audio, bine alese și ordonate, urmărindu-se diverse ”programe de frecvențe” cu anumite scopuri: rearmonizarea cu legile implacabile ale Universului, sporirea capacității de muncă și/sau de luptă pentru apărarea de dușmani, de vindecarea unor afecțiuni ale unor membri ai comunității(traume, boli interne, infecții etc.), ca și conducerea spiritului celui decedat spre lumea ”de dincolo”.
Toate acestea se regăsesc și în actualitate în toate religiile, în forme diferite. Însă, conform legii ”unității în diversitate a Universului”, toate formele de exprimare sonoră a relației cu Divinitatea au un numitor comun: respectarea ritmurilor Universului, adică a felului în care multe fenomene se petrec repetitiv. Diversele incantații exprimau aspirațiile membrilor comunității către belșug, sănătate, ocrotire împotriva intemperiilor și a calamităților naturale, ca și împotriva eventualelor agresiuni dinafară.
Alegerea sonorităților, era conform cu percepțiile extrasenzoriale ale șamanului/liderului religios. Putem să ne amintim de celebrele mantre, destinate tratării diverselor afecțiuni, sau stimulării unor capacități mentale.
Dar, alături de ritualurile marcate de pronunțarea unei înșiruiri de cuvinte și cântări, au apărut și gesturile fizice devenite dansuri rituale. Exprimarea unor mesaje prin gesticulație pare să fi apărut în rândul oamenilor chiar înainte de cea grafică, prin desenele rupestre. Imitarea diverselor ființe din mediul înconjurător, precum și a sunetelor și imaginilor, în scopul perfecționării comunicării diverselor informații, sau al relaționării sociale au dat naștere și unor ”mișcări programate” șablonizate. Pornind de la simțurile multor oameni privind mesajele subliminale ale unor imagini, sau obiecte, maeștrii spirituali ai diverselor epoci din istoria omenirii au conceput combinații de sunete și mișcări standardizate pentru a crea ritualuri prin care oamenii să se adreseze Divinității și să intre într-o comunicare superioară cu energia și legile Universului. În același timp, acestea au putut fi transmise din generație în generație, devenind tradiții. Regăsim, în zilele noastre, un vechi ritual religios hinduist din India, numit Shitla Mata în cadrul căruia numeroșii credincioși intră într-o stare de semitransă, prin participarea la pronunțarea împreună cu preoții a unor rugăciuni speciale. Apoi, fiecare religionar trece prin dreptul unui preot și se supune unor acte ce par a fi răniri grave corporale: piroane ruginite care străpung antebrațul sau obrajii, cârlige metalice agățate de pielea corpului și de care atârnă obiecte grele de câteva kilograme etc. Pe tot parcursul ritualului, nimeni nu suferă vreo leziune sau pierdere de sânge. Spre final, ei trec din nou prin fața preotului și li se scot piroanele și cârligele, fără să rămână vreo urmă de leziune. În Bulgaria, de ziua Sf. Constantin, țăranii care respectă tradiția sărbătorii Nestinarstvo, aprind un foc imens, care împrăștie cenușă și jar pe o rază de 10-20 de metri. Mai multe fecioare, îmbrăcate în costumele populare ale zonei, danseaza cu picioarele goale pe jaratec, în transă, pe un ritm alert cu tălpile goale pe jarul încins din jurul focului, fără să se rănească la tălpi, cu icoana Sf. Constantin în mâini.
Așadar, dansurile rituale au avut dintotdeauna rolul de a realiza o punte energetică specială între credincios și forțele Divine, cu asigurarea unei protecții ce pare incredibilă, dar totodată realizabilă numai prin implicarea în aceste ritualuri.
Înțelegem din cele de mai sus că, indiferent de sistemul religios ales, ritualurile au fost gândite de către specialiști în sensul intrării în rezonanță cu anumite programe ale Universului, aducând credinciosului beneficiul realinierii cu ansamblul legilor care îl guvernează.
Trebuie să înțelegem că atributul exclusiv al speciei umane este acela al liberului arbitru – libertatea de a formula idei, concepte și de a le dezvolta conform propriei logici. Această libertate, însă nu ne conduce întotdeauna la acțiuni care să fie în armonie cu legile Universului. Ba, chiar, adesea putem ajunge la concluzii și acțiuni care contravin legilor naturale. Ceea ce se poate reflecta – mai devreme, sau mai târziu – în alterarea stării noastre de sănătate sau la eșecuri în anumite planuri de activitate, în relațiile cu cei din jur și cu noi înșine. Ritualurile religioase autentice au calitatea de a ne realinia principiilor implacabile și imuabile ale Universului. Doar așa putem să înțelegem de ce este necesar să rămânem fideli unui sistem religios veritabil; de ce este util să frecventăm cu regularitate ritualurile
efectuate sistematic în temple sau biserici de către cei instruiți și înzestrați cu har(capacități extrasenzoriale superioare).
Istoria dansurilor rituale ne arată că, încă din cele mai vechi timpuri, comunitățile organizate în triburi, state sau imperii au fost marcate de existența unor seturi de mișcări – însoțite de ritmuri muzicale(vocale și/sau instrumentale).
TRADIȚII TRIBALE EXTINSE ÎN ISTORIA ORIENTULUI
Locuitorii țărilor dezvoltate cultural și tehnologic privesc, azi, dansurile rituale ale unor comunități considerate a fi înapoiate, cu aere de superioritate, considerând că acestea sunt manifestări ”primitive, sălbatice”. Greșit! Combinația de dansuri rituale cu acompaniament vocal și/sau instrumental au în spatele lor dorința de rearmonizare a comunității cu forțele divine. Mesajele pot avea scopul de rugăciune – similar celor creștine – folosindu-se ritmurile susținute de voci și tobe și care sunt perfect aliniate celor ale Universului. Dar, uneori, au și rolul de a crea câmpuri energetice de protecție împotriva invaziilor unor dușmani, sau de ajutor în obținerea recoltelor agricole, în alungarea secetei/ploilor excesive, sau pentru succesul la vânătoare.
Dansul cu aspect marțial, nu face decât să stimuleze pe războinicii comunității în aplicarea strategiilor cele mai eficiente în luptele cu agresorii din afară. De aceea, aceste dansuri se execută și cu armele specifice. La fel și în cazul utilizării instrumentelor de vânătoare.
Regăsim și acum în tradițiile populare ale multora din cele 400 de populații din China, ale celor din Japonia, Filipine, Cambodgia, Laos, Coreea, Vietnam, Malayesia, Myanmar, Thailanda, Indonezia, ca și din India astfel de dansuri rituale. Păstrarea acestora, cu unele mici modificări reflectă înțelegerea corectă a semnificației lor, dincolo de valoarea comercial-turistică, oferind culoare și senzațional vizitatorilor din lumea occidentală..
ȘI ÎN EUROPA
Dansurile rituale în regiunile europene transmit, pe calea tradițiilor folclorice, aceleași mesaje, ușor modificate, adaptate condițiilor geografice, climatice, etnice, economice și geopolitice ale diverselor zone.
Întâlnim în multe țări din estul Europei: HORA. Descoperirile arheologice dovedesc că, vechiul și puternicul imperiu al traco-geto-dacilor a cultivat dansul acesta în cerc al membrilor unei comunități. Tot mai multe dovezi concrete, de nerespins, apar despre civilizația traco-geto-dacică, dezvăluind că vechimea acesteia o depășește cu câteva mii de ani pe cea a Asiei. Apariția scrierii, în urmă cu circa 9000 de ani, ridică mari semne de întrebare asupra dezvoltării culturii Orientului în raport cu aceea a bătrânei Europe, respectiv asupra întâietății răspândirii unor aspecte culturale și tehnologice dinspre un continent către celălalt. Unele vase de lut, care par a reprezenta corpul uman cu aspect obez și cu linii ce-l brăzdează de sus până jos ne sugerează că inteligența acestei populații a ajuns să domine întreaga planetă. Corpul este modelat – într-o epocă în care este greu de presupus că existau persoane obeze – în formă mai degrabă elipsoidală; ceea ce pare să ne spună că traco-geții știau că locuiesc pe o planetă cu această formă geometrică, precum și că globul pământesc ar putea fi privit din perspectiva meridianelor(imaginate de noi, dar vizibile doar în hărți). Ori, omul – strict legat de relația sa cu Pământul – este de asemenea dotat cu niște meridiane energetice(care nu se văd, dar sunt importante în economia energetică și existențială a corpului uman). Punctele reprezentate pe acele meridiane de pe vasele de lut ar putea avea atât semnificația proiecției unor stele observate de preoții-astrologi ai vremii, cât și a acupunctelor celor mai importante de pe corpul uman. Aceste observații – ipoteze care îi aparțin autorului prezentului articol! - s-ar cupla foarte bine cu teoria lansată în urmă cu peste patru milenii de către împăratul chinez Fu Hsi(creatorul disciplinei Feng Shui și al radiesteziei), conform căreia longevitatea Omului este în strânsă corelație cu armonizarea trinității Cer-Om-Pământ. Totodată, ar ridica și întrebări despre originea teoriei structurii energetice a corpului uman și despre sursele de inspirație ale medicinii tradiționale chinezești.
Tot rotunjimea acelor statuete/vase de lut găsite de arheologi la Cucuteni și la Hamangia(pe teritoriul fostei Dacii) ar fi putut influența dansurile rituale. Istoricii susțin că astfel de dansuri, executate în cerc de către locuitorii satelor, adică horele,
păstrează mesajul planetei rotunde care ne adăpostește, cât și – uluitor! - înțelegerea profundă a unei proprietăți fundamentale a Universului în care existăm: aceea că este un spațiu conservativ. Reprezentarea cercului perfect închis, în continuă mișcare dictată de ritmurile acompaniamentului, este simbolul grafic al spațiului din care nimic nu se pierde și nimic nu se dobândește – totul se transformă într-un dinamism continuu. Horele tradiționale erau o completare a actului religios – slujba săvârșită de preoții precreștini, iar mai târziu, de către cei creștini – care să întărească ideea apartenenței Omului la acest imens Univers și supunerii în fața marii sale Inteligențe Atotstăpânitoare. Aș îndrăzni, chiar, să presupun că lărgirea cercului horelor, prin alăturarea tot mai multor săteni nu încalcă regula conservării, ci, transmite subliminal faptul că Universul este în continuă expansiune, fără a-și schimba legile de autoguvernare. Mai mult, cercul închis al horei mai sugerează unitatea dintre membrii comunității, precum și ciclicitatea fără sfârșit a vieții. Iar pașii către centrul cercului, urmați de cei care duc la creșterea diametrului său ne amintesc subtil despre ciclicitatea expansiune-contracție a Universului, regăsită în ciclicitatea viață-moarte-o nouă viață-moarte… Altfel spus: înțelegerea în profunzime a faptului că moartea nu este decât o etapă în trecerea de la o viață spre o alta, o resetare a ”sufletului”celui ”adormit”, nu mort pe vecie! Mesajul este susținut de credința în Învierea lui Hristos și Adormirea – nu moartea! - Maicii Domnului.
Pe de altă parte, în mod invariabil, hora tradițională se execută într-o rotație în sensul opus acelor de ceasornic, sugerând întoarcerea în timp către valorile spirituale și culturale ale strămoșilor, lupta cu timpul care, în scurgerea sa, conduce inevitabil către moarte, dar și mesajul subliminal al celei de a patra dimensiuni în percepția umană. Așadar, spațiul se contopește cu timpul. Este de menționat, de altfel, că semnificația cuvântului hora este și aceea de oră(un ceas).
Dar, întâlnim, în cadrul aceleiași comunități diverse tipuri de pași ai horelor. Toate aceste șabloane poartă amprenta trăirilor emoționale ale sătenilor, amintirile unor evenimente din istoria mai veche sau mai recentă a lor, transpuse în bucuria de a fi trecut cu bine peste toate necazurile, neîmplinirile și suferințele, precum și exultarea marilor realizări(recolte bune, alungarea secetelor, eliberarea de sub dominație străină, căsătoriile, botezurile etc.). Astfel, horele de duminică de la sate au constituit o prelungire a manifestărilor religioase de smerenie și mulțumire față de Puterea Divină Supremă, de speranțe spre un viitor mai bun, mai îmbelșugat și mai plin de Lumină în suflete, de optimism fără margini.
Cu toții admirăm dansurile populare grecești, care adesea nu sunt în cerc, dar poartă denumirea choros.
Acestea exprimă vechea dorință a unui popor împrăștiat pe apele mărilor, în multe insule, de a fi uniți și nu izolați în mici grupuri pe fiecare insulă. Pașii dansurilor lor sunt de cele mai multe ori săltați, ca și cum ar sări într-o parte și alta peste niște obstacole nevăzute. Ei ne sugerează aspirația către unitate, sărind peste ape, din insulă în insulă, pe toată harta Greciei.
Găsim hora și în fosta Iugoslavie, sub denumirea de kolo, amintind și de cultul Soarelui; în Anglia se chema morris, în Austria perchten. Dar și în America Latină, sub numele de morriscas(sugerând morișca din limba română – adică, mișcarea învârtită). În secolul VII găsim menționat în cronicile vest-europene dansul choros, numit acum carole și care și-a pierdut din interes în seolul XIV; dar care se mai regăsește și astăzi ca relicvă în insulele Feroe, însoțit de cântece inspirate din vechi legende( vezi www.iurieraileanu.ro).
Redescoperim în aceste dansuri și mesajul dualității Universului, Yin-Yang. Exprimat în moduri diferite de diversele filozofii religioase ale lumii, acest principiu omniprezent, la scară microcosmică precum și la scară macrocosmică, este respectat în dansurile rituale, fie prin așezarea în lanțul horei în mod intercalat femeie-bărbat-femeie-bărbat-..., fie la desprinderea din lanț a perechilor femeie-bărbat; aici, ni se transmite și un mesaj binecunosut: perpetuarea speciei umane, dar și a caracteristicilor genetice ale comunității, a tradițiilor locale. Altfel spus, o aplicare la scară redusă a legii Universului conservativ. Dar, chiar și dansul pe perechi rămâne strict legat de anumite ritmuri ce trebuie să corespundă ritmurilor în care funcționează legile universale.
Avem, prin urmare, toate motivele să privim cu mult respect și pioșenie dansurile populare, mai ales horele tradiționale. Nu numai ca niște manifestări de virtuozitate în execuția lor, ci și din perspectiva mesajelor subliminale pe care ni le transmit de mii de ani despre proprietățile Universului și despre relația noastră incontestabilă cu acesta. Diminuarea interesului pentru dansurile populare tradiționale, în favoarea căutării senzaționalului și audienței în massmedia, constituie o agresare a formelor de comunicare cu adevăratul Creator și deținător al legilor: Universul. Ceea ce nu poate conduce decât la consecințe grave în existența sub toate aspectele(!!!) a speciei umane. Horele constituie, de milenii, un mijloc de comuniune spirituală și emoțională a membrilor comunităților umane, rezultând în combaterea stresului, echilibrarea mintală, consolidarea sănătății și rezistența sporită la îmbolnăviri. Dimpotrivă, izolarea, distanțarea dintre oameni impusă prin mijloace de constrângere introduse de liderii societății nu pot conduce decât la distrugerea spiritului colectiv, la slăbirea capacității de susținere a fiecărui individ în confruntările cu viața și scăderea imunității sale în toate modulele ei. Ne amintim că societatea modernă, susținătoare a Drepturilor Omului, a incriminat și exclus dintre practicile punitive din închisori pedeapsa cu recluziune (izolare totală de oameni și de orice sursă de lumină) a pușcăriașilor, considerându-se a fi o metodă inumană, umilitoare și chiar ucigătoare. Puțini rezistau perioadei de 3 luni de recluziune. Iar, cei care supraviețuiau sufereau o îmbătrânire fizică de peste 10 ani.
DIN NOU, ÎN ASIA
Redau, mai jos un fragment dintr-un articol pe care l-am publicat pe site-ul www.qitaky.ro, în 27 iulie 2019:
DE LA IDEOGRAME LA... DANS
Privind cu mai multă atenție unele ideograme ce descriu mișcarea corpului în anumite exerciții, putem descoperi contururi bine stilizate ale unor personaje umane mișcându-se armonios și cursiv între Cer și Pământ.
Dacă ținem seama de faptul că, potrivit școlii Confucianiste, avem adesea de a face cu texte religioase cu aplicație practică în toate situațiile reale ale vieții, descoperim în unele scrieri o subtilă înșiruire a unor serii de mișcări care să reconstituie starea de sănătate a trupului, ca și rearmonizarea cu Cerul și cu Pământul. Altfel spus, redescoperim – cu peste 500 de ani înainte de apariția creștinismului și cu aproximativ 3700 de ani după Fu Hsi(împăratul devenit zeitatea respectată de toți chinezii) – forța rugăciunilor de a menține sau reface echilibrul existenței umane sub toate cele trei aspecte ale sale: trup-minte-spirit.
Animat de aceste cunoștințe, ca și de căutările neobosite către nemurire, Chang Sang Feng – un călugăr Shaolin care hotărâse să părăsească mănăstirea, pe la mijlocul secolului XIV – se străduia să găsească și el alchimia corpului pentru atingerea longevității maxime(în conceptul taoist, nemurireaînseamnă atingerea vârstei de 220-240 de ani).
Cei mai mulți medici, vraci sau vrăjitori ai vremurilor antice și medievale căutau doar esența miraculoasă, care înghițită ar fi adus viața veșnică. Însuși Împăratul Shi Huang – inițiatorul construirii Marelui Zid – a pus pe toți medicii Curții sale să caute elixirul vieții veșnice.
A înghițit tot felul de combinații, care de fapt i-au scurtat tot mai mult viața, și-a găsit sfârșitul așteptând pe cei 500 de bărbați și cele 500 de femei pe care îi trimisese cu o corabie prin Mările Japoniei cu misiunea de a-i aduce elixirul miraculos. Desigur, delegațianu s-a mai întors niciodată, prelungindu-și astfel viața pe care Împăratul le-ar fi scurtat-o pentru neîndeplinirea misiunii.
Conform anticului obicei al înțelepților chinezi de a se izola în asceză pe Muntele Wudang, Chang Sang Feng a ales și el sihăstrirea temporară pe acest munte. Spre bucuria sa, după mai multe luni de viață austeră, el a avut revelația oferită chiar de natură. Asistând, într-o dimineață la înfruntarea dintre un vultur(unii spun că ar fi fost un cocor, alții spun că ar fi fost o coțofană) și un șarpe, înțeleptul și-a amintit de învățăturile primite la mănăstire și anume că secretul longevității stă în instinctele naturale ale animalelor terestre sau acvatice, ale păsărilor, insectelor, sau plantelor. Fiecare dintre acestea știe să-și asigure durata maximă de viață atât prin hrană, cât și prin tehnici de autoapărare. Exemplul acestei confruntări a fost decisiv în conturarea unui set de exerciții care să realizeze atât consolidarea sănătății, cât și mijloacele de apărare împotriva tuturor pericolelor care ar putea-o altera sau ar scurta durata de viață programată de Divinitate. Școala înaltă a Shaolinului i-a fost de mare folos lui Chang Sang Feng, ajutându-l să înțeleagă felul în care mișcarea armonioasă, respirația și meditația tăcută pot să construiască dansul perfect al longevității.
În fond, nu era altceva decât o continuare a vechilor dansuri rituale ale strămoșilor, menite să reconecteze practicantul cu principiile care guvernează Cosmosul, spre a redeveni cel Natural, cel Creat și Conștient în raporturile sale cu Marele Creator. Istoria dansului este cea care începe cu ritualul religios, continuă cu manifestările de mulțumire față de Divinitate, apoi cu clipele de bucurie și extaz. Urmând firul vremurilor, descoperim și dansul de comuniune dintre membrii unei comunități – vezi dansurile populare ale diverselor populații și/sau naționalități, horele românești etc. - precum și dansurile cu caracter erotic (o reeditare în chip uman a ritualurilor de împerechere ale diverselor animale, păsări sau insecte). Nu chiar același lucru îl vom regăsi în dansurile din discoteci!...
CUM REGĂSIM GRAȚIA ÎN DANSUL LUI SANG FENG
În toate acestea se poate regăsi sămânța gestului de venerare a Puterii Universale Supreme, dar și emoția puternică a acestei reîntâlniri. O asemenea întâlnire, poate fi numită, fără rezerve, „dansul cosmic”.
Cel mai mult s-a păstrat Putem afirma că acest accent al grației și exprimării tacite a trăirilor s-a păstrat cel mai mult în baletul clasic din zilele noastre. Indiferent de genul de balet, regăsim acea grațioasă mișcare – fie ea feminină, sau masculină – care face ca această artă să fie mereu iubită de oameni. Adevărații balerini sunt considerați aceia care reușesc prin limbajul corpului și mimica feței să transmită mesajul dorit fără a rosti nici un cuvânt.
Remarcăm poziția cea mai folosită în balet a degetelor mâinilor: acestea sunt ușor răsfirate, mijlociul și inelarul fiind puțin mai avansate. Este, de fapt, o poziție cunoscută din antichitate pentru binecuvântările date de preoți sau călugări. Pe care o vom întâlni, de asemenea, în majoritatea exercițiilor de Qigong. Cele două degete mai avansate reprezintă meridianul plămânilor(necesitatea asigurării unei bune respirații) și meridianul inimii(condiția indispensabilă ca inima să funcționeze la cei mai buni parametri). Fără cuvinte, poziția transmite mesajul firesc: „să respiri” - adică să continui viața – și „să-ți bată inima” - adică, să ai susținerea vieții. Gestul vine, mai întâi de toate, asupra celui care îl adoptă, asigurându-i posibilitatea de a depune eforturi fizice cât mai mari și cu un grad de oboseală cât mai redus. Dar, constituie și un mesaj cu valoare practică pentru privitori.
FASCINANTUL CERC TAO
Un rol important în conceperea secvențelor ce se scurg în exercițiul Taijiquan – așa cum a fost numit de către autorul său – îl are și înțelegerea profundă a simbolisticii Taoiste(cercul Tao).
În mod subtil, cercul care adăpostește mesajul că trăim într-un Univers dual, dominat de arhetipul Yin-Yang, exprimă o altă proprietate fundamentală a Universului nostru: acesta este un sistem conservativ, care exclude schimburile de energie și/sau materie cu alte sisteme. Acest lucru a fost pus în evidență în spațiul cultural-științific european abia în 1777, de către celebrul chimist francez Antoine-Laurent de Lavoisier(1743-1794).
O altă observație interesantă, care a contribuit la Conceptul Taijiquan, este faptul că Universul nostru este unul continuu. Geniul antichității chineze, împăratul Fu Hsi a creat grafica simbolului Yin-Yang astfel încât el poate fi desenat dintr-o singură trăsătură ce poate continua la infinit. Acesta era chiar mesajul Continuității Universului precum și al Continuității Transformărilor în Univers. Iar, Chang Sang Feng a construit exercițiul astfel încât mișcările curg dintr-una în alta așa cum apa unui izvor răzbate continuu din pământ. Știind că până și izvoarele pot seca temporar, el a adăugat momente de sincopă – marcate de descărcări concentrate de energie – care să exprime și echilibrul între continuitate și discontinuitate.
Dacă vom privi cu atenție geometria simbolului Tao, vom vedea că nici un diametru al cercului nu poate separa exclusiv Yin-ul de Yang. Aceasta este o altă proprietate fundamentală a Universului în care trăim: imposibilitatea separării celor două arhetipuri, lucru demonstrat științific în studiul termodinamicii, care arată că nu există entropie zero; există doar entropie pozitivă sau negativă, adică, poate exista doar o dominantă a uneia dintre extreme, dar nu o exclusivitate! Bazându-se și pe această lege a Universului, creatorul Taijiquan-ului a legat mișcările astfel încât, din înșiruirea gesturilor calme , blânde - Yin - să poată apărea mișcarea bruscă, încărcată cu multă energie – Yang. Grafica Yin-Yang reprezintă cele două principii în forma similară cu aceea unor pești care se urmăresc unul pe celălalt. Se poate ușor observa că vorbim aici despre faptul că atingerea maximului de Yin duce la generarea de Yang și invers, într-un ciclu fără sfârșit. Așa se explică de ce găsim mișcările atât de lente, dând unui necunoscător impresia că un practicant al acestui sistem este foarte gracil, foarte fragil și mult prea lent pentru a se putea apăra în situații periculoase. Ori, tocmai repetarea zilnică a exercițiului, cultivând Yin-ul(lentoare, aparenta lipsă de vigoare, aparenta vulnerabilitate) construiește acel Yang exploziv, care se va manifesta, la nevoie, cu foarte mare rapiditate, eficiență și degajare foarte mare de energie; dar și cu crearea, tot la nevoie, a unui câmp energetic de protecție împotriva traumelor provocate de lovituri sau contacte termice extreme.
EXEMPLU REAL:
Cu ani în urmă, o practicantă a școlii noastre – o persoană cu un aspect fizic destul de fragil și cu un comportament absolut pașnic – a fost atacată într-o seară de doi tâlhari. Unul a încercat să-i smulgă poșeta. Dar, cu un gest pe care nici ea nu l-a conștientizat, l-a respins pe atacator, aruncândul la câțiva metri în boscheți. Văzându-i reacția, al doilea tâlhar i-a aplicat o lovitură rapidă și puternică în cap cu o bâtă de baseball. Bâta s-a rupt, după impactul cu capul profesoarei de muzică, iar atacatorul, rămas cu ciotul în mână și cu o privire îngrozită a strigat către partenerul său: „Hai, bă, să fugim, că asta ne omoară!”. Femeia rămăsese nemișcată, în picioare, cu poșeta în mâini și privea cu ochi mari, nedumerită la tâlhari. Nu simțea nici o durere la cap, dar a constatat, ajungând acasă, că era o crăpătură mică a pielii capului. Înainte de a se duce la un cabinet medical, m-a sunat să mă întrebe ce s-a întâmplat… Era total surprinsă de propriile reacții, pe care nu și le bănuia.
Evident, în condiții normale poșeta i-ar fi fost smulsă cu ușurință de către un tâlhar experimentat. Cu atât mai mult, craniul ei ar fi fost fracturat în urma puternicei lovituri cu bâta. Dar, reacția subconștientului său a fost rapidă și perfect eficientă. Trebuie să vă spun că această persoană își făcea aproape zilnic exercițiile de Qigong, încheiate cu Taijiquan!
Taijiquan se practică atât individual, cât și în grup. Dar, datorită altui tip de mișcări, nu vom regăsi formația de lucru într-un cerc, la fel ca la hore. Aici, revedem moștenirea dansurilor rituale războinice. O armată de oameni, care se mișcă sincronizat și bine definit, reprezentând strategia de luptă a unei comunități ce se pregătește să-și apere teritoriul de viețuire și valorile sale spirituale și culturale. Este de remarcat că sincronizarea membrilor grupului constituie și baza conceptului conform căruia fiecare practicant este în comunicare subtilă cu Cerul – spre armonizarea cu acesta – dar își unifică energia spirituală cu ceilalți participanți. Într-o matematică ciudată, suma energiilor tuturor revine în totalitate fiecăruia. Astfel, se realizează simultan atât unitatea de grup, cât și realinierea cu legile adevărate ale Universului Creator. Taijiquan se dovedește a fi o meditație, o rugăciune înălțată Divinității și, totodată, un mesaj de acceptare necondiționată a supunerii față de aceasta.
Pentru că, de obicei, chinezii își practică exercițiul Taijiquan în fiecare dimineață la aceeași oră, putem să înțelegem corespondența cu termenul grecesc choros = oră, adică o altă formă de exprimare pentru termenul nostru de horă.
De aici, putem merge mai departe cu ideea că horele sunt aceeași formă de exprimare a credinței religioase ca și Taijiquan-ul, dar în imagini diferite, în mișcări și gesturi diferite. Hora este o revărsare de bucurie smerită a regăsirii cu Puterea și Protecția Divină. Taijiquan emană exact același mesaj, într-o formă mai sobră. Revenim, așadar la acea proprietate fundamentală a Universului: unitatea în diversitate.
Adrian Florea
Mare Maestru Internațional de Qigong
