Acest misterios și, totuși, foarte prezent personaj – cu rădăcini străvechi în istoria omenirii - rămâne un mister permanent. Nicio descoperire arheologică nu confirmă existența vreodată a unui animal cu cap de leu, corp de șarpe, patruped cu gheare de vultur, dotat și cu aripi, capabil să zboare și să reverse flăcări distrugătoare pe nări. Nimic palpabil nu confirmă existența acestui animal, care mai este dotat și cu inteligență și bagaj emoțional. Cu toate acestea, dragonul continuă să fascineze omenirea, fie ca o ființă demoni11că, fie ca o binecuvântare pentru oameni.
Iată, aici, un studiu care încearcă să dezvăluie multe lucruri despre dragon, din ambele perspective. Dar, mai ales, într-o viziune științifică explicată mai jos:
CUM ESTE PERCEPUT DE LUMEA EUROPEANĂ
Miticul Dragon a fost imaginat în Occident drept un monstru, în forma unui şarpe înaripat care, comform tradiţiilor religioase (inclusiv cele creştine), reprezintă o forţă a răului. Dragonul Apocalipsei („Revelaţia”, cap.12) a dat naştere binecunoscutului balaur care scotea flăcări pe nări, din literatura şi arta creştină, simbolizând pe Satana. În legendele medievale, cea mai mare ispravă a unui erou era să taie capul înspăimntătorului balaur. Poemul anglo-saxon de şase mii de versuri, intitulat Beowulf, exemplifica cel mai bine acest element folcloric Occidental. Marele poem descrie pe eroicul războinic gotic Beowulf care l-a decapitat pe monstrul Grendel, cel ce bântuia şi teroriza ţinutul.
În majoritatea legendelor, baladelor şi miturilor străvechi, dragonul, sau balaurul - cum apare în mitologia românilor – este înfățișat ca un paznic sever al comorilor şi misterelor sau ca un simbol al răului şi al tendinţelor demonice. De altfel, în istoriografia medievală occidentală, Satan este portretizat cel mai adesea sub formă de dragon sau de şarpe, în fond tot o reptilă (reală de data asta) derivată din imagistica dragonului.
Această creatură mitologică are o lungă genealogie şi o numeroasă filiaţie. Cu peste trei mii de ani înainte de Hristos, el apărea în Mesopotamia, iar o mie de ani mai târziu era menţionat în China Antică. Renăştea în India cu puţin timp înainte de apariţia creştinismului şi avea ulterior să apară în scrierile şi menţionările greceşti de unde s-a răspândit în tot Evul Mediu Occidental. Monstru străvechi, mereu revenind din abisurile fiinţei noastre, dragonul este martorul conştiinţei noastre colective, al rădăcinilor deopotrivă mocirloase şi rodnice ale subconştientului nostru. Este unul, dar este multiplu, nu este nicăieri, dar este pretutindeni. A-l nega înseamnă a-l confirma. Primul dragon cunoscut este şarpele adamic din Geneză, pe care adesea iconografia biblică l-a prevăzut cu aripi, coarne, labe de reptilă şi bust de femeie. Ultimul este cel care personifică teribila Fiară din Apocalipsă.
La vechii greci păzea Grădina Hesperidelor şi avea să fie învins de Hercule. Îl chema Ladon şi era fiul lui Typhon şi al Echidnei, părinţi încă mai monstruoşi decât el. Termenii grec şi latin „Drakon” şi respectiv, „Draco”, de unde a derivat numele de dragon, prezent în majoritatea limbilor europene sub forme proprii, desemnau iniţial un şarpe uriaş, în timp ce numele de „Ophis” era rezervat şerpilor reali, obişnuiţi. Deci cei vechi făceau clar diferenţa…
Mereu nemuritor, dragonul a străbătut neliniştit veacurile întunecate ale Evului Mediu. Pe urmele lui Origen, lui Arnobiu, ale lui Ieronim sau ale Sfântului Augustin, reptila fantastică a mai purtat stigmatul de fiară malefică a Scripturilor, balaurul blestemat pe care omenirea era condamnată să o combată aproape veşnic.
În arhitectura medievală, dragonul a apărut frecvent în arta lor specifică. Fiara fantastică se potrivea de minune în rol de ornament statuar al turnurilor, donjoanelor şi castelelor.
Odată cu răspândirea creştinismului în Europa, apare şi se consolidează şi figura eroului masculin, solar şi viril, hăituitor şi ucigaş de dragoni prin definiţie. Dacă Antichitatea nu cunoscuse decât puţini astfel de eroi (cu precădere în figurile lui Hercule, Perseu şi Cadmos), sfinţii creştini vor apărea în număr mult mai mare şi vor purcede înarmaţi pentru a scoate din ascunzişurile pustiului dragonii şi balaurii, ale căror capete trebuiau tăiate. Printre aceşti eroi, vor apărea şi unele femei, care nu vor înfrunta dragonii cu sabia şi lancea, ci îi vor învinge prin virtutea şi rugăciunile lor. Un rol cumva similar îl au eroii populari din toate basmele şi poveştile din folclorul european.
Dragonii mitologici păzesc mai întotdeauna un palat fermecat, o peşteră misterioasă sau o frumoasă fecioară. Conform reflectării acestor simboluri vechi în psihologia modernă, dragonul ar fi nimic altceva decât forţa care păzeşte imaginea universală a vaginului feminin, rămasă în subconştientul colectiv încă din cele mai vechi timpuri. Celebrul Carl Jung merge încă mai departe pe urmele acestei asocieri, demonstrând că dragonul este Mama Primordială a Naturii, teribilă şi misterioasă, a cărei dragoste este uneori abuzivă, posesivă, deci distructivă. Sub înfăţişarea femeii care iese din jumătatea trupului de dragon, Jung o descoperă pe Echidna, mama tuturor ororilor monstruoase care populează şi animă Infernul. Un fel de Talpa Iadului în viziunea occidentală. Eroul-zeu şi salvator al lumii îndeplineşte ceea ce iniţial este interzis, ucigând dragonul şi dobândind astfel nemurirea (calitate care se transferă deseori de la dragon la eroul războinic).
Foarte interesant şi în aceeaşi linie susprinzătoare, în iconografia occidentală, dragonul ţine locul lui Hristos în caliciul pe care îl ţine în mână Sfântul Ioan. Ochii săi veghează cu străşnicie asupra tainei divine a regenerării materne.
De aceea pentru adepţii curentului hermetist dragonul este păzitor al marilor cunoştinţe de natură iniţiatică şi ocultă. Denumirea de Dragon de Aur va fi dată manualelor destinate căutătorilor de comori spirituale.
Dragonul roşu este prin tradiţie emblema Ţării Galilor, un teritoriu eminamente celtic, a cărui istorie este asemănătoare cu a ţinuturilor din serialul Urzeala tronurilor. Mabinogion-ul lui Ludd şi Llewelyn (cea mai veche culegere istoric-mitologică a triburilor celte din Ţara Galilor) povesteşte despre lupta dragonului roşu cu dragonul alb, ultimul fiind simbolul invadatorilor saxoni de neam germanic. La sfârşitul luptei, cei doi dragoni se îmbată cu hidromel şi sunt îngropaţi într-un cufăr de piatră, ascuns în mijlocul Britaniei. Găsim aici un mit foarte vechi, căci dragonul întemniţat este simbol al forţelor ascunse ale unei fiinţe misterioase cu două feţe, Dragonul alb are culoarea lividă a morţii, iar dragonul roşu pe cea a furiei şi violenţei. Îngroparea lor împreună semnifică fuziunea destinelor. Mânia s-a potolit, dar dragonii se pot manifesta din nou împreună. Insulele britanice urmau să nu mai sufere nicio invazie cât timp dragonii ar fi fost nedespărţiţi.
Constatăm astfel că dragonul a fost iniţial o plăsmuire a fricii. Elementele din fiziologia sa: colţii, aripile, solzii, ghearele, privirea şi natura lui în acelaşi timp reptiliană, acvatică, subpământeană şi aeriană evocă marile reptile dispărute de la pterodactyl la T-rex. Ca şi cum subconştientul colectiv al oamenilor şi-ar aminti de aceşti monştri şi de teroarea pe care o răspândeau.
CE CRED ORIENTALII
Totuşi, în alte culturi, mai ales în cea chineză, a existat dintotdeauna credinţa că fabuloasa creatură era binevoitoare, dătătoare de viaţă şi demnă de respect şi prosternare. În profunda lucrare I Ching(Cartea Transformărilor) se spune: „ La timpul potrivit Omul îşi făcu apariţia şi se puse să muncească, la fel ca Dragonul înaripat din ceruri, făcând ca influenţa sa benefică să se răspândească în toată lumea.”
Dragonul chinezesc simbolizează pământul şi apa. Ori, aceste două elemente reperezentau principalele resurse de viață: recoltele câmpurilor și apa de care depind aceste roade. Așadar, dragonul este văzut ca un mijlocitor între Om și Universul Divin – din care este creat Omul.
În timpul Imperiului Celest el era emblema familiei imperiale, iar Fiul Cerului (împăratul), era supranumit şi Regele Dragon (Lung Wang). Dragonul reprezintă protectorul inteligent şi perspicace al pământului, în ciuda faptului că el mai desemnează şi aspectul distructiv al apei şi al naturii, în general. Dragonul Imperial era înfăţişat cu cinci gheare ca de şoim. Când oamenii nu se supun conștient și smerit legilor Cerului, dragonul devine apa în exces – inundațiile distrugătoare – iar pământul nu mai rodește, generând foamete și sărăcie.
În China antică, dragonul – ca forţă Yang – este asociat cu fertilitatea masculină ( se credea, în vechime, că piatra de jad ar fi provenit din coagularea lichidului seminal al dragonului). Mai presus de toate, dragonul reprezintă puterea de fertilizare a ploii. Aşa cum şiroaiele continue ale ploii pot folosi la obţinerea unor recolte bogate, tot aşa de bine ele pot înghiţi sau distruge, ca şi în stilul de luptă din Wushu-ul chinezesc care poartă numele dragonului. Buddhiştii Ch’an din mănăstirea Shaolin au sesizat că dragonul însemna mai mult decât prezicătorul de ploi sau însemnul regal. Creatura aducătoare de noroc şi bogăţii era o manifestare cosmică, având semnificaţia viziunii alunecoase momentane a Adevărului Iluminat, trezit brusc, în ultimul moment, în conştiinţa maestrului Ch’an. Pentru Taoişti, dragonul era o reprezentare concentrată a lui Tao însuşi, o forţă omni-consumatoare ce poate să se dezvăluie pe neaşteptate privirilor noastre, pentru ca apoi, să dispară instantaneu, lăsându-ne să ne întrebăm dacă revelaţia nu a fost cumva un vis. În cartea sa Deşteptarea Japoniei, (1908), Okakura Kakuzo prezintă interpretarea provocatoare a dragonului oriental astfel: ascuns în cavernele munţilor inaccesibili, sau încolăcit în adâncurile nemăsurate ale mărilor, el aşteaptă momentul când să reintre în acţiune. El se descolăceşte în norii de furtună; el îşi spală coama în întunecimea vârtejurilor clocotitoare. Ghearele sale sunt în furcile fulgerelor. Pleoapele sale încep să alunece cojind scoarţele pinilor înghiţiţi de ploaie. Vocea sa se aude prin uragan care, împrăştiind frunzele veştede ale pădurii, grăbeşte venirea unei noi primăveri. Dragonul se arată privirilor numai pentru a dispărea.
Dar, dragonul poate aduce hrana din roadele holdelor nu doar cu apă, ci și lumina Soarelui, fără de care nimic nu ar fi posibil. El reprezintă, așadar și lumina dătătoare de viață.
Înainte de teoriile științifice ale savanților secolului XX, despre originea Universului, găsim în Vechiul Testament, capitolul Geneza, versetul 5: Dumnezeu a despărțit apele de ape și a făcut pământul. Ceeace ne sugerează că Terra a fost acoperită complet cu apă – Potopul – și că apariția Omului ar fi avut loc după retragerea apelor(versetul 27). Chiar dacă legenda lui Noe – contestată de unii cercetători științifici – apare ceva mai târziu. Deși Vechiul Testament a fost scris în secolul VII î.Hr., calendarul evreiesc începe în urmă cu 5785 de ani(raportat la anul 2024). Dar, interesant este faptul că descoperim aici subliniată ideea dualității Universului.În Geneză acest lucru este subliniat încă din primele versete, vorbindu-se despre cerurile și pământul, despre apă și pământ, despre facerea Omului căruia Dumnezeu parte bărbătească șio parte femeiască i-a dat(făcându-se aluzie la existența cromozomilor X-feminini și Y-masculini). În limbajul extrem-oriental, acestea pot fi puse sub semnul arhetipului Yin-Yang. Această dualitate a contrariilor - fenomene antagonice care se definesc unul prin celălalt – a trezit atenția înțelepților antici din Extremul Orient. Aceștia au înțeles necesitatea abordării tuturor lucrurilor din perspectiva dualității omniprezente. Așa se face că a apărut un simbol al arhetipului Yin-Yang: DRAGONUL.
Un personaj care poate, deopotrivă, să se deplaseze terestru – Yin - și aerian – Yang. Un animal dotat cu inteligență umană, care poate face mult bine oamenilor -Yang – dar, care poate face mult rău, atunci când este ofensat – Yin. Se comportă, ca simbol al luminii, atât prin atingerea binevoitoare a lanurilor de grâne și grădinilor făcându-le să rodească -Yang – dar, aduce și liniștea nopților, odihnind recoltele – Yin. Aduce oamenilor putere de muncă și de depășire a greutăților – Yang – dar, le dă și confortul de refacere prin somnul nocturn – Yin. Conferă fertilitatea necesară perpetuării speciei tuturor vi
etăților de pe Pământ – Yang – dar, poate să le anuleze fertilitatea, dacă se comit greșeli împotriva legilor Universului – Yin.
T0+oate aceste dualități ce descriu dragonul sunt cunoscute și dăinuie în conștiința locuitorilor din această parte a lumii - Extremul Orient - de mii de ani, mulțumită înțelepților buddhiști și hinduiști. Educația religioasă a marii mase de populație din China, India, Japonia, Coreea, Vietnam, Filipine, Cambogia etc., a făcut ca tema misteriosului dragon să fie mereu vie și prezentă în vieților acestor miliarde de oameni. Fără să poată explica în termeni științifici dar, acceptând fără nicio rezervă această proprietate specială a dragonului de a produce pe nări ”flăcări distrugătoare”, vechii înțelepți ai acestor populații lansau noțiunea de raze LASER! În lumea occidentală, se cunosc proprietățile luminii cu energie concentrată de a străpunge orice material natural și de a-l distruge. De altfel, însăși denumirea este acronimul cuvintelor: Light Amplification by the Stimulated Emission of Radiation.
DIN PERSPECTIVA ȘTIINȚEI OCCIDENTALE
Să aruncăm o privire în lumea științifică a Europei și Americii a secolelor XVII și XX.
In jurul anului 1675 Issac Newton a conceput teoria emisiei corpusculare cu privire la natura luminii, teorie pe care a folosit-o pentru a explica o serie de fenomene luminoase. Conform acestei teorii raza de lumină reprezintă traiectoria unor particule foarte mici emise de sursa de lumină. Teoria emisiei corpusculare a fost în contradicţie cu teoria ondulatorie a lui C. Huygens care a fost adoptată în unanimitate de fizicieni odată cu descoperirea lui T. Young și Fresnel cu privire la suprapunerea a două fascicule provenite de la o sursă monocromatică de lumină care, în anumite condiții, fac ca în punctele din spațiul în care are loc suprapunerea să existe o distribuție diferită a intensității luminoase.
Iată o primă observație remarcabilă a geniului matematicii, fizicii și mecanicii universale, în urmă cu 375 de ani.
În cadrul tezei sale de doctorat, prezentată în 1923, fizicianul francez Louis Victor de Broglie, un tânar nascut la 15 august 1892 într-o familie nobiliară din Piemont, o regiune din nordul Frantei, formulează o ipoteză foarte curajoasă pentru acea vreme și anume ideea că particulele considerate la vremea respectiva corpusculi de materie (de exemplu electronii), au o natură duală, corpusculră ș totodată ondulatorie, asemenea radiației electromagnetice. Louis de Broglie primește Premiul Nobel pentru teza sa de doctorat în anul 1929.
În aceeași perioadă, Albert Einstein comenta:
”Se pare că trebuie să folosim uneori o teorie și, uneori, pe cealaltă, în timp ce uneori putem folosi pe oricare. Ne confruntăm cu o nouă dificultate. Avem două imagini contradictorii ale realității; separat, niciuna dintre ele nu explică pe deplin fenomenul luminii, ci doar împreună o fac.”
Niels Bohr a fost un om de știință danez care a contribuit în mod fundamental la fizică și a fost unul dintre primii pionieri ai mecanicii cuantice. El a câștigat un premiu Nobel în 1922 pentru modelul său de atom, care a pus electronii în orbite discrete. Printre afirmațiile memorabile ale savantului danez se numără și: "Opusul unei afirmații corecte este o declarație falsă. Dar opusul unui adevăr profund ar putea fi un alt adevăr profund ".
Bohr a considerat “paradoxul dualității” drept un fapt fundamental sau metafizic al naturii. Un anumit tip de obiect cuantic va prezenta uneori caracter de undă, alteori de particulă, în setări fizice diferite. El a văzut dualitatea ca un aspect al conceptului de complementaritate. Bohr a considerat renunțarea la relația cauză-efect sau complementaritate, a imaginii spațiu-timp, ca fiind esențială pentru mecanica cuantică.
Toate aceste gânduri au fost influențate și de călătoria sa în orient, în care și-a prezentat teoria dualității A fost puternic impresionmat de discuțiile cu gazdekle sale din China, India și Japonia. Drept care, la întoarcerea din călătorie, el declara: Pentru a trasa o paralelă la lecţia teoriei atomice, trebuie să ne întoarcem acele probleme epistemologice cu care gânditori ca Budha şi Lao Tse se confruntaseră în încercarea de a armoniza poziţia noastră de actori-spectatori în marea dramă a existenţei
„Contraria non-contradictoria sed complementa sunt”. Acest motto latin reprezintă renumitul principiu al complementarităţii al lui Niels Bohr, conform căruia, laturile contrarii nu sunt contradictorii, ci sunt complementare. Acest principiu constituie un principiu de bază al mecanicii cuantice.
Dar, cum a ajuns Niels Bohr la introducerea noţiunii de complementaritate? De fapt, acest lucru este în strânsă legătură cu procesul de elaborare a mecanicii cuantice, mai precis a mecanicii ondulatorii. Se ştie că Max Planck a introdus noţiunea de cuantă de energii cu ajutorul căreia Albert Einstein a creat teoria cuantică a luminii având la bază fotonul, conform căreia lumina are un caracter dual, corpuscular şi ondulatoriu. Anumite fenomene, cum sunt de pildă interferenţa sau difracţia luminii, se pot interpreta pe baza proprietăţilor ondulatorii; în schimb fenomenele foto-electrice sau efectul Compton, se pot explica numai cu ajutorul teoriei corpusculare fotonice a luminii. Cu alte cuvinte, lumina în anumite împrejurări poate fi concepută ca undă, iar în altele ca şi corpuscul.
Nu mai puțin surprinși au fost și alți mari savanțși ai primelor decenii din secolul XX. Trăind aceleași experiențe ca și Bohr, Julius Robert Oppenheimer – cunoscut ca fiind ”părintele primei bombe atomice” - declara jurnaliștilor la întoarcerea din turneul în Orient: Noţiunile generale despre cunoaştere...ilustrate prin descoperirile din fizica atomică nu ne unt complet necunoscute sau noi. Ele au chiar un trecut în cultura noastră, iar în filosofiile hinduistă şi budhistă un rol mai important şi un loc central. Ceea ce vom descoperi noi nu va fi decât o exemplificare, o încurajare şi o rafinare a vechii înţelepciuni.
Aceeași poziție a luat și alt titan al fizicii moderne, Werner Heisenberg – laureat al premiului Nobel(1932) pentru a fi creatorul mecanicii cuantice. Referindu-se la contacele cu oamenii de știință ai Orientului, el mărturise public: Cea mai importantă contribuţie la fizica teoretică, venită din Japonia de după cel de-al doilea război, stă în indicarea unei anumite relaţii între ideile filosofice ale Orientului Îndepărtat şi substanţa filosofică a teoriei cuantice.
Cele prezentate mai sus, sunt argumente în favoarea faptului că principiul dualității este cunoscut de mii de ani, în zona Extremului Orient și a fost exprimat metaforic prin imaginea...imaginarului Dragon. Avem de a face cu un principiu fundamental al Universului – exprimat în urmă cu 4600 de ani de către enigmaticul Creator al umanității Fu Hsi, care împreună cu sora sa Nuwa a dat naștere oamenilor: diversitatea Universului și unitatea în diversitate. Cu alte cuvinte, exprimarea fenomenului dualității universale s-a făcut, de-a lungul mileniilor în diverse locuri din lume dar, în limbaje diferite.
Noi, românii ne putem mândri cu faptul că avem în patrimoniul nostru cultural și un eminent om de cultură: Lucian Blaga. Poetul, dramaturgul şi filozoful Lucian Blaga, încă în jurul anilor 1930-1933, s-a ocupat cu principiile fundamentale ale mecanicii cuantice şi în special cu dualitatea undă-corpuscul, înglobându-le în sistemul său filozofic. Este vorba, de fapt, despre o metodă interesantă a filozofiei lui Blaga pe care el a numit-o metoda antinomiei transfigurateși pe care a aplicat-o la contradicția (antinomia) undă-corpuscul ce apare in teoria cuantică a luminii. Această metodă a fost introdusă și fundamentată pentru prima oară de Blaga în lucrarea sa filozofică „Eonul dogmatic”, apărută în 1931. Tot aici ea este aplicată pentru diferite domenii ale cunoaşterii, între altele la teoria cuantică a luminii, subliniind în acelaşi timp caracterul universal al metodei sale.
CONCLUZIE
Anul 2024 ne aduce în atenție uimitorul personaj imaginar și totuși atât de prezent: Dragonul. Despre care se știu prea puține adevăruri. Astfel, vom putea înțelege mai bine, din perspectiva științifică, existența zodiei Dragonului, care se repetă – conform calendarului chinezesc - la fiecare 12 ani.
Pentru că, în viziunea filozofică Taoistă, Dragonul reprezintă Estul – adică, răsăritul Soarelui – precum și anotimpul primăverii, putem să sperăm într-un an cu ivirea unor speranțe de revenire a omenirii către spiritualitate, bună înțelegere, optimism și reviriment al economiei mondiale. Vom beneficia din ce în ce mai pregnant de toate acestea în 2025.
Adrian Florea
Mare Maestru Internațional de Qigong
Doctor de Medicină Naturală (WOMN)
Maestru Feng Shui
