În curând, se vor împlini 51 de ani de când elevii clasei a XII-a C, ai Liceului 43 – actualmente, Liceul ”Alexandru Ioan Cuza”, din București – sărbătoreau cu fast și discursuri absolvirea celor 4 ani de studii. Am făcut parte – și, îmi place să cred că încă mai sunt! - din această clasă, care s-a făcut curând remarcată prin cel mai mare procentaj de admiși la facultate. Am fost mândru să fiu membru al unui colectiv rămas unit peste decenii. Nici una din clasele paralele, din aceeași generație nu a reușit performanța de a-și păstra unitatea, așa cum am făcut-o noi! Nu s-a ratat nici una din întâlnirile din 10 în 10 ani. Ba, chiar am hotărât cu toții că ar fi mai bine să reducem intervalul reuniunilor și evocărilor anilor de liceu la fiecare 5 ani, pentru că ne-am temut de povara anilor ce se așterneau peste noi. A fost minunat că am avut fiecare ocazia să ne împărtășim experiențele de viață, bucuriile realizărilor profesionale și familiale. Ne-am bucurat mai mulți ani de prezența singurului dintre foștii noștri profesori aflat în viață. Pentru noi toți, a fost de fiecare dată o pastilă miraculoasă de reîntinerire.
Iată, însă, că aniversarea cea mai impresionantă – cea a semicentenarului scurs de la absolvire – a trecut sub o tăcere dureroasă. Am mai comunicat cu câțiva dintre camarazii mei din liceu, întrebându-i ce știu despre acest eveniment. Răspunsul a fost același: ”nui știu”!…
Oare, tumultul vieții din ultimii ani ne-a desensibilizat la retrăirea unor amintiri atât de frumoase și valoroase? Oare, s-a renunțat la ”pastila de tinerețe” pe care ne-am administrat-o cu entuziasm vreme de 45 de ani?! Au fost întâlniri la care au participat chiar și cei ce nu mai trăiesc în România. Iar, acum, tocmai acum(!!!), s-a așternut o liniște misterioasă și tristă.
Sper, din tot sufletul, că nu s-a petrecut totuși în cerc mai restrâns și eu nu am fost invitat. Ar fi un semnal îngrijorător că trecerea anilor peste noi, în loc să ne aducă mai multă îngăduință, răbdare, putere de a ierta – dacă există vreun motiv de supărare – și înțelepciune. Ne permitem să fim din nou adolescenții din liceu numai atunci când suntem din nou împreună. Altfel, suntem bătrânii cu experiențe de viață, părinții și/sau bunicii care dăruiesc din înțelepciunea lor. Eu, unul – cel pe care voi, colegii mei, m-ați poreclit Einstein – îmi cer, cu smerenie și plecăciune, iertare dacă am greșit cu ceva în fața voastră.
Dacă, însă, aniversarea jumătății de veac nu s-a întâmplat de loc, atunci mă angajez eu să o oganizez! Chiar dacă o facem cu un an mai târziu!
Vă rog să-mi dați de știre, dacă doriți să nu ratăm acest minunat eveniment.
Folosiți numărul meu de telefon: 0744 985 006(putem comunica și pe Whatsapp), sau adresa de e-mail: qitaky@gmail.com.
Vă aștept cu drag și cu sămânța tinereții, așteptând să încolțească din nou atunci când ne vom reuni din nou.
Veșnicul vostru coleg,
Adrian – zis Einstein
