În urmă cu mai bine de 17 ani, susţineam la un post de radio - dispărut acum, UNIPLUS primul post de radio privat din România - o emisiune săptămânală care se intitula "Lecţia de Qigong". Vorbeam cu multă pasiune, timp de 2 ore, în fiecare sâmbătă după-amiază, despre virtuţile acestei străvechi arte orientale. Îndemnam ascultătorii să mă urmeze în a face unele exerciţii de meditaţie şi auto-terapie şi am constatat cu multă bucurie că eram audiat de foarte mulţi dintre cei care puteau asculta acel post de radio din Bucureşti şi din alte mari oraşe ale ţării. Şi, totuşi, a venit o dată şi momentul în care o ascultătoare m-a sunat în timpul unei emisiuni şi mi-a spus: "Noi românii suntem, în majoritate, creştini. De ce trebuie să urmăm noi nişte tehnici şi învăţături care provin din religia buddhistă, atâta vreme cât nu avem nici o dorinţă de a renunţa la credinţa noastră strămoşească?"...
Părea că femeia avea dreptate. Eu vorbeam de aproape doi ani despre misterioasa şi fascinanta cultură orientală, din care a izvorât Qigong, dar nu precizasem niciodată nimic relativ la religie. Abordasem studiul şi prezentarea acestei arte milenare într-o manieră pur laică. În ciuda faptului că eu sunt şi voi rămâne un convins creştin-ortodox. În ciuda faptului că totdeauna mi-am exprimat şi manifestat respectul faţă de toate religiile (am studiat cu pasiune "Istoria Religiilor" a lui Mircea Eliade) şi am crezut cu tărie că, indiferent de religie, există un singur Creator în Universul în care trăim şi - evident! - un singur ansamblu de legi care-l guvernează. Uitasem, pur şi simplu, să explic fidelilor mei ascultători cât de ştiinţific, pragmatic şi laic este Qigong-ul şi, totodată, cât de mult cultivă el spiritualitatea practicantului, cufundându-l mai mult în tainele şi miracolele credinţei căreia îi aparţine.
Încă de atunci am înţeles că misiunea pe care mi-o asumasem nu putea fi împlinită în mod plenar şi profund fără ajutorul celor binecuvântaţi întru a construi cu sârg şi smerenie cărarea Luminată către Divinitate: preoţii.
Poate că este momentul să fac acum, aici, reparaţiile pentru greşelile mele de atunci. Poate că este momentul să aduc în faţa voastră, dragi discipoli, prieteni şi simpatizanţi ai şcolii Qitaky®, figura PREOTULUI ADEVĂRAT. Imaginea fără dubii sau ezitări a OMULUI-PREOT, conştient de misiunea pe care şi-a ales-o faţă de semenii săi şi pentru ei: cultivarea Iubirii de Dumnezeu.
În vremuri imemoriale, vechii şamani îşi puneau în joc toată puterea minţii, toată setea de a cunoaşte Universul, toată energia lor de vajnici cercetători ştinţifici, pentru a descoperi mijloacele prin care ceilalţi membri ai triburilor lor să poată trăi în armonie cu legile divine. Adevăratul drum al ştiinţei de astăzi începe de la ei. Şi se continuă prin lucrarea smerită şi plină de har duhovnicesc a Prea Cucernicilor Părinţi de azi, care prin stăruinţă şi dăruire totală reuşesc să ne facă să trăim mai aproape de Dumnezeu şi de Înţelepciunea Lui fără margini. Nu-i căutaţi printre cei care administrează şi conduc instituţia Bisericii, căci PREOŢII ADEVĂRAŢI nu au timp de contabilitate şi învârtit hârtii. Căutaţi-i prin bisericile sau mănăstirile pierdute în cătune aproape neştiute, rătăcite prin ţară. Acolo unde se poate spune fără greş că "nimeni nu poate fi profet în ţara lui". Acolo unde oameni cu înfăţişare simplă dar plină de Lumină răspândesc Cuvântul Ziditor al Celui Divin cu graţie, cu lacrimi şi dureri de oase, împovăraţi de lipsuri dar cu spinările îndreptate de puterea de neînfrânt a credinţei lor. Acolo unde, fără a trece prea mult timp, oamenii aflaţi în nevoie călătoresc înghiţind sute de kilometri, umplând lăcaşurile sfinte şi armonizându-se cu bunii Părinţi întru alinarea sufletelor şi împlinirea celor cuvenite.
Aşa am aflat despre Părintele Gheorghe Pandelică, din satul, uitat în Bărăgan, Reviga(vezi imagini de la Sfânta Liturghie, partea I-a). L-am cunoscut acum 13 ani, îndrumat de un discipol de-al meu - o femeie căreia mereu îi mulţumesc în adâncul sufletului meu pentru a-mi fi împărtăşit bucuria acestui loc - iar slujba Sfintei Liturghii, la care am asistat m-a îngenuncheat şi m-a făcut să nu-mi fie ruşine să lăcrimez, ditamai bărbatul ce sunt. M-aş fi suspectat de oarece slăbiciune, jenantă pentru un Maestru de Qigong. Dar, văzând mulţimea de credincioşi veniţi din multe părţi ale ţării, la fel de impresionaţi şi de cutremuraţi de forţa spirituală a Părintelui, am înţeles că nu mă deosebeam cu nimic de nimeni dintre oamenii normali(vezi partea a II-a). Trebuie să fii de piatră - dar, până şi piatra ar lăcrima! - ca să nu trăieşti din plin lecţia de pioşenie sinceră, de smerenie nedisimulată pe care o revarsă fără nici un pic de zgârcenie Părintele Gheorghe. Trebuie să fii un necredincios, păgân până în ultima celulă a trupului şi până la ultimul neuron, ca să poţi acuza de rea-voinţă, de meschinărie sau lăcomie de bani pe OMUL-PREOT Gheorghe, că face ceva din lucrarea lui din vreun interes murdar, material sau politic. Sudoarea ce se scurge de pe fruntea sa ca un râu de suferinţă pentru cei necăjiţi, bolnavi sau chinuiţi de soartă nu ţine cont nici de căldura insuportabilă cu care verile apasă în biserică şi nici de frigul nemilos al iernilor ce şuieră prin colţurile lăcaşului(vezi partea a III-a). Crede cu tărie în puterea uimitoare a rugăciunii şi, înconjurat de credincioşii ce-şi caută însănătoşirea prin mila lui Dumnezeu, se roagă îngenuncheat amintind adesea: "ascultă, Doamne rugăciunea nevrednicului de preot ce sunt eu!..." . 
Am avut mulţi pacienţi pe care i-am îndrumat să-şi regăsească sănătatea prin rugăciune şi sfaturile duhovniceşti ale Părintelui Gheorghe. De câte ori mă reîntâlnesc cu aceştia, ei nu uită să-mi mulţumească din adâncul inimii pentru că i-am îndrumat către omul care i-a învăţat ce este vindecarea prin credinţă. Căci, medicina viitorului - de fapt, medicina autentică a tuturor vremurilor - este aceea prin care, înaintea trupului trebuie vindecat sufletul. Sunt mulți aceia care şi-au găsit vindecarea în rugăciune şi îndrumarea duhovnicească a smeritului Preot Gheorghe. Pe ei nimeni nu i-ar mai putea convinge că Părintele ar putea face ceva pentru sine, înainte de a-i ajuta pe cei care-i cer sprijinul.
Predicile sale(vezi aici imagini) nu reuşesc să plictisească pe nimeni; sunt pline de înţelepciune şi har, de bunul simţ al omului cu sufletul curat, care deşi aproape izolat în mijloc de Bărăgan, vede cu luciditate şi tristeţe profundă adevărurile ce acoperă ca şi norii grei ai furtunilor necruţătoare tot Pământul. Dar, nu se resemnează cu ceea ce observă, ci îndeamnă lumea la înfruntarea cu adevărul, la a transforma Răul în Bunătatea Divină. Nu poţi să mai crezi că speranţele tale spre un viitor mai frumos sunt năruite, atâta vreme cât neobositul Părinte Gheorghe, miruindu-ne(vezi partea a IV-a), cântă înălţător bucuria de a-l avea în noi pe Cristos: "Ce folos, ce folos, fală fără de Cristos?!". Vocea puternică şi melodioasă a acestui PREOT ADEVĂRAT te face să vrei să cânţi alături de el. După ce vei trăi acordurile compuse de Ciprian Porumbescu ale rugăciunii Tatăl Nostru prin glasul sfâşietor al Părintelui, nu vei mai şti dacă lacrima din colţul ochiului este de durere sau de bucurie a regăsirii tale prin credinţă(vezi aici imagini).
Zidind, alături de preoteasă, printr-o educaţie aleasă şi plină de harul său, pe cel ce avea să devină lăstarul tânăr al OMULUI-PREOT: Părintele Casian, ne-a dăruit tuturor exemplul perenităţii bunului caracter, a smereniei şi perseverenţei neostenite. Iar, dragostea pentru oamenii locului l-a împins pe Părintele Gheorghe să trudească pentru înălţarea unei alte biserici în sătucul Mircea cel Bătrân, pentru cele 50-60 familii care băteau în fiecare duminică cei 4 km ce-i despart de biserica din Reviga. Credincioşii mai înstăriţi din alte părţi ale ţării au sărit imediat în ajutorul său şi, iată că noua biserică s-a umplut de Lumina şi puterea Sântului Duh, prin grija şi ostoirea Părintelui, a preotesei şi a binecuvântatului fiu al lor.
Dragii mei prieteni şi simpatizanţi ai şcolii Qitaky®, noi practicăm Qigong - o artă a prelungirii vieţii născută în Orientul Îndepărtat - dar, fiecare dintre noi are nevoie de forţa şi sprijinul credinţei sale. Dacă sunteţi sub semnul ortodoxiei, nu lăsaţi să vă scape experienţa ridicării la Dumnezeu prin harul OMULUI-PREOT Gheorghe Pandelică. Căci, oriunde ar sluji - chiar și în mijlocul câmpului ars de Soare și de vânturi, ori în vârf de munte, îngemănat cu albastrul de cristal al cerului - el ne are pe toți în suflet, iar noi nu-l putem pierde nicicând!!!
Cu adâncă plecăciune,
Adrian Florea
