In sfârșit, s-a ales o locație mai apropiată de București!...Toronto, Canada. Pare a fi o glumă, dar trebuie să vă precizez că, din 1999 încoace, la toate congresele mondiale de Qigong, la care am participat, orașele alese drept gazde erau la distanțe de minimum 20 ore de călătorie: San Francisco, Los Angeles, Tokyo. Excepție a facut-o summit-ul mondial de Qigong organizat în scopul sensibilizării autorităților supreme americane, privind alocarea de fonduri de cercetare științifică; atunci ne-am reunit la Washington.
De această dată, am călătorit doar...14 ore!
Mi-era dor de bucuria ce m-a cuprins la Forumul Mondial de la Tokyo, când ne-a ajutat Dumnezeu să fim un grup de 18 oameni și să pot face o prezentare a stilului de Qigong al Școlii QITAKY®. Atunci - adică, în 2010 - am cucerit inimile participanților, dar mai ales a Marelui Maestru Qin Xiping, organizatorul evenimentului. Îmi era dor, pentru că, după îndelungi încercări de a alcătui din nou o echipă, abia am reusit să mă aleg cu doi dintre discipolii mei dispuși să se angajeze la o cheltuială atât de mare. Doar pentru că și-au dorit să pună umărul la reprezentarea Școlii QITAKY® la nivel mondial! Dintre cei doi, unul nu a obținut viza de intrare în Canada... Și, totuși, am mai adunat încă doi dintre vechii mei discipoli - locuitori ai orașului Toronto - și încă doi proaspăt veniți, studenți români care au bătut - și ei! - vreo 3000 km, de la Lethbridge, provincia Alberta. Și, uite așa, s-a format o echipă de 5 + 1(șefu).
Toronto ne-a primit cu un aer destul de cald - la propriu! - și încărcat cu umiditate. Discipolii mei localnici, ne-au întâmpinat la aeroport și ne-au dus la casa pe care am închiriat-o pentru micul nostru grup. Nu înainte, însă, de a face o oprire pe la apartamentul lor, unde ne-au alinat sucurile gastrice cu niște varietăți de sushi(știau că Sensei și soția lui adoră mâncarea japoneză și chinezească).
Am intrat într-o lume fascinantă: cartierul Cabbagetown. Centrul vechi de aproape 200 ani al orașului. Este o aglomerare de vile, în stil clasic Victorian, aproape lipite unele de altele. 
Fiecare are în față câte o micuță grădină și pare a fi un concurs permanent în privința aranjamentelor cu gazon, flori, vase de grădină și alte ornamente. Nu-ți vine să treci repede pe lângă nici o casă, căci fiecare are șarmul și originalitatea ei. Pe Wellesley Avenue (cam pretențioasă denumire pentru o străduță laterală înfundată...), lipită de vecina ei, stă casa în care ne-am instalat pentru zece zile. Înăuntru, o combinație - uneori, reușită, alteori nu prea - între clasic și modern. Important este că avem destule dormitoare și (totuși!) două băi. În plus, avem o bucătărie dotată cu tot ce este nevoie pentru a ne gospodări singuri la orice masă din zi. Mai greu este să ținem minte care este coșul de gunoi cu resturi 
alimentare, care este cel pentru reciclabile și care este cel pentru non-alimentare. Ne-am dat seama câte locuri de muncă a creeat Prigoană la firma sa pentru cei care selectează gunoaiele la care noi nu ne mai batem capul să facem separare.
În dimineața următoare, după ce ne-am răsfățat cu un mic dejun, am plecat în călătorie de inspecție, pentru a depista cele două locații în care urma să se desfășoare toate evenimentele congresului. Așa, am putut vedea și partea modernă a orașului. Nu am descoperit diferențe între Toronto și alte orașe mari din SUA. Poate, doar faptul că aici nu am prea văzut cerșetori și aurolaci, așa cum erau anul trecut în San Francisco. Dacă Frisco ne-a oripilat cu aglomerarea de astfel de personaje pe metru pătrat, cu mirosurile pestilențiale produse chiar și în centrul orașului, Toronto ne-a scutit de aceste urâțenii. Se pare că politica economică a Canadei este mai înțeleaptă și mai echilibrată decât a vecinilor de la Sud.
Ne-a surprins plăcut starea de spirit a majorității oamenilor: liniștiți, calmi, de loc grăbiți, preocupați de aspectul personal (chiar dacă unii se îmbracă, se coafează și se împopoțonează cu mult prost gust). Îngrijesc cu mult drag de plantele cu care se înconjoară și care acoperă adesea neîngrijirea trotuarelor. Au un zâmbet aproape permanent, care trădează o stare de mulțumire. Nu prea mai vezi asemenea chipuri pe străzile europene.
Salariile lor, de la mic la foarte mare, sunt suficiente pentru a acoperi nevoile lor și, chiar, pentru a mai economisi 800 - 1000 dolari în fiecare lună.
Aceasta, în condițiile în care toți muncesc cu seriozitate și implicare; toți respectă cu strictețe legile țării și/sau ale provinciei în care locuiesc. Iar, polițiștii sunt rar vizibili, dar foarte eficienți. Te pot ajuta, dacă este nevoie, dar te pot împușca rapid dacă ai luat mâinile - fără acordul lor - de pe volanul mașinii pe care au oprit-o pentru vreo contravenție.
Poate că elementele de mai sus sunt argumente destule pentru un TVA care nu depășește 13%, dar care poate coborâ în unele provincii până la 5%!!!! Nu e de mirare, prin urmare, de ce întâlnim în Canada o mulțime de români, specialiști în diverse domenii, apreciați pentru cunoștințele lor și, totuși, priviți prin prisma țiganilor și infractorilor care au îngrozit lumea canadienilor și a americanilor, deopotrivă. Un patron de mare firmă poate să-și dorească mult un IT-ist român de mare clasă, dar poate totodată să respingă orice card de credit de origine românească.
Aș mai avea multe să vă spun despre Toronto și canadieni, dar, scopul nostru aici este: Al 14-lea Congres Mondial de Qigong. Prin urmare, mă opresc aici și, de mâine voi începe să vă povestesc și despre ceea ce s-a petrecut acolo.
Adrian Florea - Mare Maestru Internațional de Qigong.
